Subtitlu: “Niciodată nu am înțeles prea bine de ce anumite locuri exercită o asemenea putere de atracție, de ce acolo ai o senzație curioasă că propriul tău trecut se contopește cu viitorul, că existența permanentă este o condiție a existenței reale.” (John Fowles – Daniel Martin)
De când mă știu m-am visat cu ochii deschiși într-un loc, un singur loc: marea. Nisipul, apa, valurile, briza ușoară, aerul sărat au fost refugiul meu constant. Marea și, de multe ori, ceea ce era realitatea mea din fiecare seară – camera în întuneric și fumul de țigară, fereastra cu lumina felinarului din stradă. În general, pe unde m-am perindat a existat mereu acea fereastră și acel felinar. Acum, că frigul pare că nu se mai termină, imaginea aceea îmi apare din ce în ce mai des pe retină fără ca eu să o pot controla. Și nu e vorba de orice plajă, ci de una [două] anume – Eforie Nord și Eforie Sud. Acestea, considerate mult timp stațiuni de babalâci, au de fapt cele mai frumoase, libere și curate plaje… doar mă gândesc la ele și mă văd alergând bezmetică prin nisip, cu gura până la urechi, bucurându-mă de căldura soarelui și de răceala apei. În același timp îmi văd căsuța albă cu verandă de lemn chiar pe marginea plajei – mică, primitoare, cu ferestre mari cât peretele ce dau spre mare. Visul meu dintotdeauna Citeste mai mult
