[dacă] aş fi Bukowski

Din fisurile Supra-Eului, din spuma mării, din corola de minuni a lumii, din crăpăturile Pământului, din durerile facerii s-a născut Lolita.

Marla, în schimb, s-a născut din experienţă, din nealteratele clipe, ore, zile, vieţi, trăite până acum. Iar ea conduce.

Când citesc ceva foarte bun, opresc muzica, iar asta nu se întâmplă decât rar. Marla înţelege unele lucruri ca un bărbat, chestie care îi dă un avantaj în anumite situaţii, dar în altele o face să se îndoiască suficient de mult de o idee încât să nu o pună în practică. Totuşi, oricât de rece ar privi o situaţie, uneori, nu se poate abţine să nu facă acel lucru care i-a trecut prin cap ca un fulger a cărui energie s-a stins, dar a cărui lumină nu vrea să se ducă de pe retină. Imaginea o bântuie zile întregi, îi apare în faţa ochilor şi o face să-şi simtă maţele cum se strâng, carnea cum se electrizează, oasele cum dor înăuntrul ei. Acum, de exemplu, este scena în care îşi zboară creierii pe birou şi stropii de sânge se lovesc violent de tastatură şi de ecran şi ea se vede în sfârşit, de undeva din spate, zâmbind, fericită, împăcată cu ea însăşi şi chiar puţin amuzată de situaţie. Ah, ce bine este să-ţi imaginezi moartea din când în când. Parcă te simţi mai viu după, mai vesel. Ca atunci când bei exaaaaaact cât trebuie.

“When you drank the world was still out there, but for the moment it didn’t have you by the throat.”

Songs in my mind… (16)

Dacă Marla, Justine şi Lolita s-ar întâlni acum…

Despre ce ar vorbi?

Unde s-ar întâlni?

Cum s-ar derula scenariul?

Parcă văd teatrul, scena, masa, scaunele, ceştile, paharele, decorul, costumele, vocile, parcă şi parfumurile lor îmi intră în piele, atât de aproape sunt.

“The whole scene was indecent, mad. It smacked of murder and assassination.” ― Charles Bukowski, Women

Dar… când mă gândesc la dialog, mă întreb dacă… le-ar putea destăinui Justine, Marlei şi Lolitei, că viciul ei din ultimii ani a fost virtutea şi că nu a simţit aşa de multă plăcere practicându-l precum a crezut? Că, trăgând linie, a constatat că a exersat doar ceea ce a crezut că va fi viaţa ei de acum înainte şi că în lipsa ei, viciul acesta este inutil acum pentru propria-i supravieţuire? Că nu mai ştie dacă rostul lui mai are justificare acum? Şi măcar dacă nu mai are justificare pentru ea însăşi, oare mai are pentru alţii? Marla ar pleca privirea din respect pentru sentimentele ei de pierdere, de lipsă, şi ar zâmbi în sinea ei că acum, în sfârşit, Justine va înţelege că uneori pierderea virtuţii şi chiar a stăpânirii de sine poate fi un lucru bun, poate fi o eliberare. Lolita ar fi furioasă, pe de-o parte, pentru că asta înseamnă că toate constrângerile pe care i le impunea au fost stupide şi acum a pierdut ocazii care nu se mai întorc şi, pe de altă parte, bucuroasă că va fi liberă să facă lucruri pe care până atunci nu le putea face. Chiar aşa, ce rost are virtutea în absenţa iubirii pentru care ai practicat-o cu atâta devotament?

Si mon vertu est liée de l’amour que j’avais senti et elle n’existe plus, donc… ma vertu est mienne et je fait ce que je veux avec elle!

Tu umbli aşa goală pe stradă?

Nu.

Ce înseamnă “iubire”?

Justine: “What is the meaning of love?”

Lolita: “Does love equal sexual satisfaction?”

Marla: “What is the matter with love these days?”

Uneori doar a-ţi pune aceste întrebări înseamnă că ceva nu e în regulă. Aşa se spune: că fericirea se trăieşte nu se întreabă, nu se caută, nu se îndoieşte de propria-i existenţă. Uneori inseamna sa ai prea multe lucruri dragi de care trebuie sa ai grija ca nu cumva sa dispara, sa plece, sa le pierzi; alteori inseamna sa nu ai nimic de pierdut, sa fi atat de liber incat sa nu ai nimic de pierdut. Uneori fericirea noastra tine de cel/cea pe care il/o iubim.