Roşu şi negru, azi…

Eşarfa roşie flutura în vântul răcoros de primăvară abia născută. Fumul de ţigară se evapora rapid în soare şi fugea din gura mea ca o vorbă spusă în grabă, prea târziu să o mai iau înapoi că a şi ajuns la destinatar, mirosul înecăcios intrându-i pe nări, surprinzându-i papilele şi ameţindu-i simţurile până când fumul acela intruziv se transforma în plăcere, aproape ca un drog. Cizmele, pantalonii, bluza, sacoul, privirea erau negre.

Buzele roşii zvâcneau în timp ce vorbeam, după care rămâneau un timp întredeschise, părând mai pline în tăcere. Mucul ţigării intra subit printre ele ca-ntr-un loc cunoscut, potrivit, apoi ele îl strângeau, vârful limbii îl atingea umezindu-l uşor, iar degetele se mânjeau de roşu aprins.

Mereu am fost aşa, în contradicţii de culoare, în contradicţii de sentimente.

Tulbure.

Libertatea este un viciu?

VÍCIU, vicii, s.n. 1. defect, cusur, neajuns (de construcţie, de funcţionare etc.). ♢ Viciu de conformaţie = dispoziţie anormală a unor părţi sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită şi statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăţ, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiţii legale de formă sau de conţinut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) víţiu s.n.] – Din fr. vice, lat. vitium.

VÍCIU s. 1. v. defect. 2. v. patimă. 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~l jocului de cărţi.) 4. v. corupţie.

I would like to take this opportunity to talk to you about vice…

Marla: “Is it so wrong that I wish to have vices instead of virtues?”

Stau într-o cafenea şi beau un ceai verde cu mentă. Lângă ceaşca mea, ibricul, o sticlă cu apă, un pahar cu whiskey, un expresso dublu; în dreapta mea un LM Lights pe terminate şi un Kent 4 încă neînceput. În loc de ceai aş fi vrut un vin fiert cu portocale, cu zahăr mult şi scorţişoară. Din păcate, n-au avut. Scriu greu, masa este prea înaltă şi deja mă dor braţele. Lânga mine, în stânga, mein Lieben îşi soarbe încet expresso-ul negru. Trag dintr-o ţigare şi ma simt

Piticu şi fularul lui

Azi am fost la masă pe Lipscani. Supă cremă de legume cu crutoane la Vero Pizzaiolo şi mici cu cartofi prăjiţi la Caru’ cu Bere, apoi eclere luate de la Chocolat şi mâncate în drum spre Bordellos.

Ne-am oprit la Inca Land şi piticu meu şi-a luat un fular/căciulă şi, drept cadou, o pereche de cercei pentru mine. Cel mai frumos cadou de Sf. Valentin pe care l-am primit vreodată. Dar fularul lui piticu a fost the highlight of the day şi peruanul de la magazin. Îmi plac oamenii care vin în România din tările din America Latină, pe lângă că am ocazia să-mi exersez spaniola, sunt extrem de calzi şi blânzi şi plăcuţi la vorbă, şi cel mai frumos e că atunci când văd că le vorbeşti limba sunt plăcut surprinşi. Te fac să zâmbeşti.

O zi frumoasă care încă nu s-a terminat.

Dumnezeu nu mai există în oameni

sau “Problema omului modern este că a uitat să ierte”

Suflul epocii noastre s-a stins. Merităm să murim atunci când uităm să iertăm. De asta urăsc oamenii moderni cu concepții învechite, oamenii care au uitat că iubirea iartă, că sacrificiul real este să rămâi în viață după ce te-ai stins. Asta e cel mai greu. Ne-am sinucis din clipa în care n-am mai făcut compromisuri, din clipa în care rațiunea a devenit o expresie mincinoasă a inimii, inima… e sinceră și atunci când minte. Teroarea adevărată e când realizezi că indiferent ce ai face nu te poți schimba, că schimbarea e iluzorie. Nu trebuie decât să supraviețuim, la altceva nu ne putem aștepta de la viață.

Idealurile înalte sunt plămădite din greșeli multe, greșeli deja plătite, greșeli pe care cel care le-a comis refuză să creadă că le va mai repeta. De ce le-ar mai repeta când aspiră la lucruri atât de mărețe precum înțelepciunea, dragostea sau generozitatea? E un nonsens. Drumul spre Iad e pavat cu intenții bune.

Cel mai îngrozitor lucru este să fi tu însuți. E ușor să te prefaci, să te îmbraci pentru jobul pe care ți-l dorești, nu pentru cel pe care îl ai; e ușor să aspiri, e ușor să nu crezi, e ușor să cazi pentru că ai credința că o faci pentru a fi liber.

Care este credința primordială a zilei de azi?

Pledoarie pentru imaginație

Subtitlu: “Niciodată nu am înțeles prea bine de ce anumite locuri exercită o asemenea putere de atracție, de ce acolo ai o senzație curioasă că propriul tău trecut se contopește cu viitorul, că existența permanentă este o condiție a existenței reale.” (John Fowles – Daniel Martin)

De când mă știu m-am visat cu ochii deschiși într-un loc, un singur loc: marea. Nisipul, apa, valurile, briza ușoară, aerul sărat au fost refugiul meu constant. Marea și, de multe ori, ceea ce era realitatea mea din fiecare seară – camera în întuneric și fumul de țigară, fereastra cu lumina felinarului din stradă. În general, pe unde m-am perindat a existat mereu acea fereastră și acel felinar. Acum, că frigul pare că nu se mai termină, imaginea aceea îmi apare din ce în ce mai des pe retină fără ca eu să o pot controla. Și nu e vorba de orice plajă, ci de una [două] anume – Eforie Nord și Eforie Sud. Acestea, considerate mult timp stațiuni de babalâci, au de fapt cele mai frumoase, libere și curate plaje… doar mă gândesc la ele și mă văd alergând bezmetică prin nisip, cu gura până la urechi, bucurându-mă de căldura soarelui și de răceala apei. În același timp îmi văd căsuța albă cu verandă de lemn chiar pe marginea plajei – mică, primitoare, cu ferestre mari cât peretele ce dau spre mare. Visul meu dintotdeauna