About… what? Me.

Despre mine… tocmai am pus un semn egal intre Justine (“Justine ou Les malheurs de la vertu), Marla Singer (“Fight Club”), Lolita lui Nabokov si inca [virgula] cateva. C’est moi, peut-etre? Non. Recunosc, parca ma simt mai mult Marla decat Justine, mai mult Lolita decat Marla…

Exemplific multiplele valente ale unui “personaj” [cu ghilimele], personajul principal nu exista.

Marla: “Ever danced with the devil in the pale moon light? I always say that to all of my prey. That’s what I say even to myself…  when I know I’ll be the prey that night.”

Justine: “O thou my friend! The prosperity of Crime is like unto the lightning, whose traitorous brilliance embellish the atmosphere but for an instant, in order to hurl into death’s very depths the luckless one they have dazzled.”

Lolita: “C’est moi, moi, moi!”

Chopin imi induce mereu o stare fizica ciudata. De parca toti nervii corpului meu s-ar aduna in degetele mainii stangi [cea dreapta fiind ocupata cu o tigara, desigur] si le-ar face sa se miste in ritmul muzicii. Nu sunt pianista, dar de dragul de a-l interpreta pe Chopin as invata.

Aerosmith ma fac mereu sa rad si sa plang in acelasi timp, sa fiu aroganta si sa ma simt mica… in acelasi timp, sa trag adanc din tigare contempland [ceva,orice] si sa sar in sus zgaltaita de ritmul nebun si de vocea lui Tyler. Ciudat nu…? Tyler Durden. Ha ha ha…

De la 0:30 la 0:55 si de la 2:10 la 2:30… la maxim in casti, in sufrageria goala, cu lumina soarelui intrand pe geam printre frunzele inverzite ale copacilor, nu pot sa stau jos, nu pot sa stau intinsa pe canapea, trebuie sa ma ridic. Melodia asta urla  “AMO LA VIDA”!!! Cu toate tristetile ei, cu toate pierderile ei, dar mai ales cu toate secundele ei de fericire, care adunate… poate nu fac nici macar o ora intreaga intr-o viata.