Despre destin, riscuri, iubire de sine, iubire, iubire, iubire…

Subtitlu: Cei ce mănâncă mult sunt cel mai probabil cei mai fericiţi, consumă energie iubind şi trebuie cumva să o recapete. Când eşti trist sau deprimat nu poţi mânca nimic, îţi stă-n gât. Dar cînd te hrăneşti sănătos cum te simţi?

Ieşirea din zona de confort nu-ţi garantează succesul şi nici nu te împinge spre eşec, înseamnă doar schimbare. Teama de schimbare poate fi aşa de mare că nu ţine cont dacă prezentul este unul relativ “călduţ”, “normal” sau dacă este un coşmar, un scenariu dintr-un film de groază (în psihologie se foloseşte termenul de homeostazie).

Fie că înca stai cu părinţii şi e bine, deşi nu te înţelegi perfect cu ei şi mai aveţi discuţii ce se lasă cu “habar nu ai ce să faci cu viaţa ta”, “stai toată ziua şi nu faci nimic, nu pui mâna pe o carte sau să-ţi găseşti un job”, “ascultă sfaturile noastre că noi ştim mai bine şi vrem ce-i mai bine pentru tine”, “stai aşa, drege aşa, fă aia, spune asta, nu te îmbrăca aşa, nu vorbi pe tonul ăsta”, etc. Fie că eşti într-o relaţie abuzivă cu prietenul, soţul sau chiar tatăl, unde fiecare zi e o luptă pentru a trăi, până mâine când o iei de la capăt.

Acum, pot vorbi despre ideea de a ieşi din zona de confort. Pentru că eu însămi am făcut-o. Am făcut-o fără să mă gândesc prea mult, fără să-mi pun obişnuitele mii de întrebări: dacă e bine? dacă greşesc? dacă nu asta mi-e menirea? dacă mă condamn la moarte, la ratare? dacă dau puţinii bani pe care îi am pe o chestie care nu-mi va aduce nimic bun sau pe care o voi face degeaba? dacă mă îmbăt cu apă rece? Nu, nimic de genul ăsta (cred că le-am blocat mental de data asta într-un fel în care încă nu mi-l explic… poate era doar timpul să o fac).

Apoi mi-am amintit de o chestie interesantă de la C.G. Jung, pentru că atunci când am înţeles nişte lucruri despre mine, am înţeles şi că fusesem teribil de absentă din viaţa mea cu 6-8 luni înainte, nu realizam lucrurile bune care mi se întâmplau pentru că trecusem printr-o experienţă destul de dură, nu mă bucuram de viaţa mea la maxim cum ar trebui. După ce acel scenariu de groază despre care vorbeam sau acea stare călduţă de confort se termină, de obicei ajungi să-ţi pierzi direcţia, să ţi se pară totul străin şi ne la locul lui, dar să nu faci nimic încă, să “dormi”. Astfel că momentul în care ajungi să fi în cel mai mare rahat din viaţa ta abia atunci realizezi că mergi în direcţia greşită, unii îşi dau seama mai devreme, nu trebuie să le ajungă chiar cuţitul la os.

P.S. Patologizarea fricii de schimbare se numeste : metathesiophobia (via Wikipedia).

Ideea e că mintea şi deseori corpul tău îţi dau semnale de alarmă, indicii etc. Se vehiculează de mai mult timp printre psihologii din toată lumea că marea majoritate a bolilor dezvoltate (nu contractate din exterior, gen luat HIV de la o seringă infectată) sunt psihosomatice.

Atunci când ne codim să facem ceva înseamnă că ne este frică. Procrastinarea este unul din cei mai mari inamici ai schimbării şi este comodă.

by BlackJack0919

Dar cine ar/şi-ar recunoaşte asta? Teama de schimbare este o frică reală care apare în mod ironic de multe ori tocmai atunci când persoana simte că are nevoie de o schimbare şi din imposibilitatea psihologică de a o efectua în mod concret se expune frustrării şi de aici totul poate culmina cu intrarea într-o “buclă de stress”. O prietenă îmi spunea (după ce o anunţasem că voi pleca în concediu) că va pleca şi ea când va termina cu stress-ul de la munca şi din viaţa personala. I-am răspuns că asta nu se va întâmpla dacă nu îşi ia ea singură o pauză cât mai curând. Acum mă gândeam că poate dacă în situaţii de genul ăsta te detaşezi un pic, faci doi paşi în spate, în loc să mergi înainte cu toate problemele care oricum nu se vor rezolva pe cât de repede speri tu, iar tu îi dai înainte, n-o să găseşti niciodată energia să le pui la punct o dată pentru totdeauna aşa cum trebuie.

Justine: “There is nothing more dangerous then confusing cowardliness with comfort.”

Eu am avut obstacolele mele de învins. Mai întâi, obstacolul principal – lipsa de timp. Mi-am reamintit cât îmi place ceea ce vreau cu adevărat să fac cu viaţa mea, ceva ce am simţit că mi-a fost negat mult timp, ceva ce n-am mai îndrăznit să sper că voi atinge. Toate erau doar în capul meu, se putea! Am învins apoi şi celălalt mare obstacol – financiar. Au trecut două luni şi n-am rămas în urmă cu plata nici unei facturi, am avut şi de mâncare şi am putut face şi asta. Cele mai mari temeri ale mele s-au disipat în clipa în care m-am privit pe mine după, realizând stupefiată că am reuşit să cred cu tărie că nu mă opreşte nimic în calea visului meu.

Cuvinte ca determinare, pasiune, bucurie, concentrare, creaţie, dorinţe, vise, scopuri, realizări nu existau în vocabularul meu. Îmi pierdusem speranţa că voi mai putea face ceea ce-mi doream. O pusesem deoparte. O îngropasem.

Dar pentru că un lucru, atunci când are o încărcătură reală pentru noi, indiferent cât l-am pune deoparte, l-am îndesa în sertăraşul lui, va găsi momentul în care să reapară în forţă şi atunci va fi clipa decisivă în care fie ne va distruge, fie ne va face să renaştem. Totuşi nu trebuie niciodată privite lucrurile astfel, griul există în viaţa noastră constant, doar noi îi dăm conotaţii albe sau negre în funcţie de situaţiile în care ne aflăm. Zona de confort este un gri care de cele mai multe ori dă spre negru, dar noi nu ne mai dăm seama de asta pentru că privirea noastră este atât de obişnuită cu el că nu mai distinge când imaginea vieţii noastre s-a transformat cu totul în întuneric impenetrabil.

Atunci n-o să vină nimeni să te tragă de mânecă, să te ajute cu atât mai puţin, aşa că să nu te aştepţi la asta niciodată. Şi chiar de ar face-o cineva, la ce îţi foloseşte?! TU ce ai învăţat din asta? Să stai în gropă până când vine cineva să-ţi arunce o frânghie să ieşi. Sunt curioasă de câte ori în viaţă poţi avea parte de aşa ceva. Eu cel puţin ştiu că nu de multe ori, iar când asta se întâmplă totuşi mai des într-o anumită perioadă gândeşte-te bine DE CE!!! Gândeşte-te ce faci tu ca să “recompensezi” destinul. Te porţi la fel? Aştepţi în continuare indiciul salvator?

Eu am învăţat că dacă “destinul” îţi oferă o şansă, poate chiar două, cel mai rău lucru pentru tine pe care îl poţi face este s-o aştepţi şi pe a treia. E ca şi cum scapi o dată de la moarte, a doua oară la fel, apoi mergi pe autostradă cu 250km/h pe motocicletă în zig-zag şi te aştepţi să ajungi la destinaţie întreg. Eu nu zic să devii mai precaut, ci într-un fel să ajungi în punctul în care să ai atâta încredere în tine că orice risc pe care ţi l-ai putea asuma de acum înainte este bine gândit şi calculat şi că raţional vorbind şansa de reuşită se ridică peste 75% (mie mi se pare un procent echitabil), dar tu să crezi every step of the way că vei reuşi 100%.

Marla: “When you’re walking downwards on a cliff, one single hesitation will lead to your death.”

Aşa că… fă bine şi crezi în tine indiferent de ce-ţi spun chiar cei mai dragi oameni din viaţa ta. Pentru că până la urmă, ei nu vor fi niciodată acolo, lângă tine, pe acea margine de stâncă; nici n-ar avea cum, ei o au pe a lor. De aici am înţeles eu că cel mai bun mod de a-i răsplăti pe cei ce te-au ajutat odată sau chiar “destinul” este să te concentrezi pe drumul tău, să nu uiţi niciodată de tine, să te împlineşti ca om.

Pentru că m-ai învăţat asta… îţi mulţumesc în fiecare zi!

A ta,

Emma