Teama de a greşi

Subtitlu: Suntem educaţi să nu comitem greşeli, nu să ne descoperim potenţialul

Citându-l pe Ken Robinson dintr-unul din discursurile sale de pe TED:

“If you are not prepared to be wrong you will not come up with anything original.”

O să încep prin a spune că am antecedente în a mă muta de acasă. Prima dată (pe bune) a fost pentru 4 luni, cu fostul prieten. M-am întors acasă când am decis că totul trebuie să se termine, nu cu un sentiment de eşec, ci cu unul că mai bine nici nu se putea: am reuşit să mă desprind dintr-o relaţie defectuoasă şi să îmi reiau locul în sânul “familiei” formate din mama şi… atât, sperând că şi ea şi eu am învăţat o lecţie din experienţa asta. Eu am învăţat-o, ea nu. După alte 6 luni m-am mutat din nou, de data asta cu chirie într-un apartament cu 2 camere cu o altă tipă pe care o cunoscusem printr-o colegă de serviciu. Câştig suficient cât să îmi pot plăti creditul, chiria, utilităţile şi mâncarea, dar abia-abia. Nu mă plâng, consider doar că e normal să-ţi faci griji când trebuie să te întreţii singur.

Mi-a intrat chestia asta cu mutatul de acasă în cap, de când mama tot îmi repeta de prin adolescenţă că dacă nu-mi convine să trăiesc după regulile ei pot să plec oricând, nu mă opreşte nimeni. Încuiatul uşii seara când veneam acasă prea târziu (h 22:00), certurile, acuzele şi vorbele aruncate aiurea la nervi care mă epuizau mai tare decât o oră de alergat non-stop, pe toate le-am pus la suflet şi mi-am modelat comportamentul în aşa fel încât să resping orice părere negativă a cuiva asupra a ceea ce fac, spun sau gândesc, să nu mă explic, să nu tac şi să înghit aşteptând o moştenire de care nu am nevoie şi distrugându-mi între timp cei mai frumoşi ani (20-30) închisă într-o casa unde se vorbeşte despre ştirile de la ora 5, temeri personale, frica de oameni şi de viitorul meu, ce e voie şi ce nu e voie, felul în care eu trebuie să trăiesc pentru a-mi fi bine etc. Totul la modul absolut, ca şi cum alt mod de viaţă nu ar mai exista.

Virginia Woolf (The Hours) : “If I were thinking clearly, Leonard, I would tell you that I wrestle alone in the dark, in the deep dark, and that only I can know. Only I can understand my condition.“

Trebuie să înţeleg oare că vârsta şi experienţa sunt singurele elemente grăitoare în ceea ce priveşte devenirea unei persoane, împlinirea ei? Când încerci să convingi pe cineva să te urmeze sau să-ţi urmeze sfaturile, dacă nu poţi să-i laşi o portiţă deschisă spre calea pe care şi-o alege singur, fără să-i judeci mai apoi alegerea… mai bine retrage-te în tăcere. Nu pot să nu pun la suflet cuvintele celor de care îmi pasă, nu accept să mi se dicteze cum să procedez în propria-mi viaţă, de la cum să mă îmbrac la persoana pe care să o iubesc. Deci, sunt incapabilă să renunţ la mine. Bun, măcar pe asta am stabilit-o.

Acum era să mă întorc iar, din teamă, din nevoia de a-mi regăsi locul în care am trăit majoritatea vieţii mele de până acum, din presiuni financiare imaginare, din presiunile ei şi acuzele pe care eu le credeam într-un fel naiv, de copil care a ascultat şi crezut ce i s-a spus de mic de către singura persoană din viaţa lui, le-am crezut izvorâte din regret şi nu din interes, precum erau. Era să mă păcălesc iar. Am învăţat totuşi un lucru important de ceva timp: persoanele care nu îţi aduc nici un beneficiu spiritual, fie trebuie eliminate dacă cumva au pătruns/existau deja în lumea ta, fie nu merită să ţi le apropii din start. Să conştientizezi şi să acţionezi conform cu această învăţătură este foarte greu, dar devine uşor atunci când te gândeşti la sănătatea sufletului tău şi la timpul pierdut, aruncat pe fereastră către persoane care nu merită, indiferent cine sunt ele. Dacă nu eşti în stare să îţi anihilezi masochismul, prin care permiţi altora să te posede ca pe un lucru, un obiect, şi să-ţi întăreşti instinctul de supravieţuire psihică, mori.

Este dreptul meu… să aleg, să nu aleg, să mă răzgândesc, să-mi permit ma dezechilibrez sau să merg pe sârmă cu ochii închişi şi trupul drept ca o săgeată. Dacă ratez să fie vina mea, dacă triumf să fie meritul meu. Se spune că părinţii sunt datori să te crească şi să-ţi dea o mână de ajutor pentru a-ţi putea clădi un viitor tu singur mai apoi. Eu sper să scap de “viitorul” pe care mi l-a lăsat moştenire mama mea cât mai curând, ca să încep munca adevărată, în favoarea mea.

Şi în încheiere, mai vreau să o citez pe J.K. Rowling cu un mic fragment din discursul ei de 21 de minute – “The fringe benefits of failure” ţinut pe 5 iunie 2008, la Harvard University.

“It is impossible to live without failing at something, unless… you live so cautiously that you might as well not have lived at all. In which case you fail by default.”

Justine: “Butterflies where not always butterflies.”

by onthehorizon