De ce o luăm uneori… razna? Când îmi pun această întrebare motivele se revarsă ca Angel Falls în mintea mea şi degeaba încerc disperată să le apuc şi să trasez o traiectorie logică pentru că ea nu există. Şi sunt aşa de multe precum sunt stropii de apă. Ce faci când… o iei razna? Când acţiunile şi gândurile tale nu înseamnă mereu acelaşi lucru? Când eşti constant între o stare de euforie şi alta de tristeţe, când îţi schimbi dorinţele şi ţelurile de pe o zi pe alta?
Astea sunt întrebări la fel de tricky, dar măcar un lucru e sigur, soluţia e numai una! Şi dacă ar fi sa-mi dau un sfat ar fi:
Keep it together and listen to your heart!
O să reuşeşti până la urmă, pentru că doar atunci poţi să spui “am reuşit” – când eşti mulţumit cu ce ai şi doar atunci trăieşti viaţa ta, poate că acum este nevoie să fi tu însăţi şi sa faci ce doreşti. Până una alta trebuie să te calmezi, să te motivezi că lucrurile vor ieşi bine până la urmă şi că ar fi bine să începi să afli cu adevărat ce vrei.
“Eul”se găseşte la limita între conştient şi inconştient, este instanţa trecerii la acţiune, a funcţiei de adaptare la realitate şi de investigare a realităţii. “Eul” derivă din “Sine” şi reprezintă “Sinele” în viaţa reală conştientă, cu alte cuvinte, modulează necesităţile impulsive într-o formă adaptată la realitate.
Saving the best for last…
Dintre toate valenţele – Justine, Lolita – descrierea Marlei deţine un loc de cinste. De ce? Pentru că ea reprezintă finalul, ceea ce va fi. Ultima transformare, ultima frontieră a existenţei mele. Ea nu este rezultatul dintre Justine şi Lolita, nuuuu… ea le conţine, dar nu devine nici una niciodată. Distinctiv la Marla este că ea nu încearcă şi nu a încercat niciodată să se raporteze la realitate într-un mod adecvat.
Au contraire!
A înţeles timpuriu că realitatea este cea pe care ne-o facem. De asta îşi dă atât de repede seama când se minte singură sau când drumul pe care se află este tasat de fapt de către altcineva, dar cel mai bine e când îşi dă seama că forţa pe care o are creşte şi nu scade în timp. Că fiecare lovitură o face mai puternică, pentru că are curaj să se piardă, să plângă, să se plângă, că nu îi este teama de părerea celor din jur, că viaţa ei contează în orice clipă mai presus de orice, că numai cei cu adevărat curajoşi îşi lasă libertatea de a se teme de eşec, de a face un pas în spate dacă este nevoie, unul care îi permite să se debaraseze de toate poverile sau frustrările adunate şi să vadă mai în perspectivă, numai cei inconştienţi se aruncă în faţa primejdiei fără vreun gând. Aceasta nu e Marla. Marla, chiar şi atunci când face ceva inimaginabil, ai putea-o întreba în secunda aceea de ce a făcut acel lucru îţi va răspunde senin: “Am făcut-o pentru că aşa am simţit, aşa trebuia, altfel mă abţineam pentru că nu trebuia să o fac. Scopul mi se va revela mai târziu”.
With that being said, it is my great pleasure to introduce to you…Marla Singer:
Şi aşa se întâmplă, de fiecare dată. De multe ori nu este un scop anume în acea acţiune, este poate doar confirmarea unei bănuieli căreia nu i-a dat glas pentru că i se părea mult prea neverosimilă ca să o gândească, d-apăi să o şi rostească. Dacă Lolita se dezlănţuie de fiecare dată când i se iveşte ocazia, iar Justine se controlează indiferent că ar trebui sau nu să o facă, Marla este singura care ştie căror pulsiuni să le dea drumul şi cărora nu. Marla scrie şi vorbeşte. Uneori cu cuvinte mici şi înţepătoare ca nişte pumnale care îşi lovesc victima cu setea rece şi cu mintea limpede a unui criminal care ştie ce face şi nu doreşte să piardă prea mult timp asupra unui lucru pe care l-a perfectat deja; alteori foloseşte expresii largi şi ironice, se înfruptă cu savoarea ironică cu care bei cafeaua fierbinte de dimineaţă – prima atingere a lichidului pe buze este infinit mai dulce dacă încetineala datorată inhalării miresmei lui ameţitoare din timpul înclinării ceştii este cât mai lungă [niciodată nu trebuie băută direct, ci linsă de pe buze]. De multe ori e sinceră şi dulce, de multe ori… sinceră şi dură.
Dacă ea nu ar exista, Eu nu aş şti cum să suport înfrângerile, cum să creez din nou lumi pentru mine, cum să schimb status quo-ul doar pocnind din degete, cum să renunţ la cea de azi pentru a deveni cea de mâine, cum să-mi păstrez valorile, principiile, personalitatea şi bunătatea intacte. Ea ştie mai ales că nu calea ei e cea mai bună şi pentru restul, doar pentru ea. Ea crede cel mai tare în Binele (cu “B” mare) care există indiferent de rasă, religie, sex, credinţe indivduale sau politice etc. în fiecare om de pe planetă. Totuşi, e conştientă că zilnic, toţi ducem o luptă cu partea întunecată din noi. Că uneori ea câştigă şi că asta nu e neapărat ceva rău. Te eliberează de focuri mocnite, văpăile scurte şi puternice de multe ori sunt vindecătoare. Ceea ce e deranjant la această Marla, e că ea are particularităţi şi ciudăţenii, dar Justine i le ţine momentan în frâu. Contrar aşteptărilor, este condiţionată de opiniile raţionalei şi conservatoarei Justine, singură a cărei părere contează de multe ori atât cât să o urmeze. Din acest motiv, unele dintre excentricităţile pe care le-ar comite nu au loc. Noroc că Lolita o mai scoate din ale ei şi îi dă motive să râdă, să se îmbrace îndrăzneţ, să flirteze, să fie expansivă atunci când e loc de mai mult decât poate ea în general. Şi în general îi mai place să uite de sine aşa cum e. Să nu fie nimeni anume, să nu aibă nevoie de viaţa asta sau de cealaltă, să nu creadă nimic şi în nimic, să nu asculte de nimeni… nici de ea însăşi doar pentru o zi. Păcat că un lucru nu pricepe uneori – viaţa e făcută să fie trăită, nu gândită.
Trebuie doar să înveţe să nu-i mai pară rău, are tot ce-i trebuie pentru a deveni cine vrea. Pentru a nu-şi trăi viaţa drept oglinda altuia. Sper să realizeze asta curând… că de multe ori face sau spune exact acele lucruri pe care celalalt le gândeşte, ca o reflecţie nereuşită, o baltă pe asfalt sau ca oglindirea lacului. Trucuri pentru a uita cine este, doar atât. Apoi se întoarce la sine cum bărbatul matur se întoarce la sânul mamei prin cel ai iubitei. Cu voluptate şi devotament. Este independentă, decisă, matură şi bună. Şi de-asta nu-i e teamă să dea cu ea însăşi de pereţi atunci când trebuie. “She is true to herself at any cost! And that’s who she is.”
Imi doresc sa nu ma fi imblanzit asa cu timpul. Sa nu fi trait in ultimii 3 ani ca un om care a avut o rana si a bandajat-o si acum isi continua viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ba chiar face unele lucruri impotriva sa… din bunatate. Ma prefac sau m-am schimbat? Drumul spre a deveni adult e o porcarie. Iti anihileaza toate excesele, toate crizele, toate puseurile de nebunie. Pentru mine… toate puseurile de creativitate. Inainte credeam ca a nu mai scrie inseamna a nu mai respira. A nu mai citi inseamna a nu mai gandi. Sunt in coma? Astept oare linistita in coltul meu de lume moartea? Analiza textului m-a parasit, fabulatiile demonice mi-au trantit usa in nas. Si eu care credeam ca voi fi singura fara ele, dar nu, au fost inlocuite pe nesimtite de task-uri, deadline-uri, evaluari, precautie, atentie, excel, calcule, proceduri, sefi, colegi, atributii, responsabilitati, proiecte, teme.
Si eu? Eu le fac zi de zi precum isi fac musulmanii rugaciunile intorsi spre Mecca. Ei asa au fost invatati de mici, dar eu… eu le fac pentru ca asa m-am invatat singura, mecanic, fara suflu adevarat, doar pentru a supravietui. Nimic ce pleaca din mainile mele nu se transforma in ceva stralucitor ["brilliant"], doar in praf de stele. Poate ca asteptarile mele de la mine insami sunt situate prea sus. Poate. Poate mi-am depasit demult nivelul dintr-o precocitate a priori si acum trebuie sa stau sa astept sa intru in ritmul lumii normale. Poate. Poate. Oricum nimic nu e doar bine sau doar rau.
Din cand in cand se misca ceva in mine, ceva-ul pe care tot incerc sa-l controlez. Acea parte din mine care nu si-a atins inca nici o limita, care nu cunoaste pana unde poate merge, acea parte careia nu-i este frica sa moara din motive futile. Acea eu care distruge si se distruge pentru ca viata ei nu are nici un rost decat acela de a crea si daca nu creaza, orice-orice, nu traieste. Daca nu as fi dezvoltat acest alter-ego benefic probabil ca nu ajungeam niciodata pana aici, acum, probabil eram moarta. Daca nu fizic, cel putin social. Simt atractia, nevoia de a incalca reguli, de a provoca rani pe care mai apoi sa le ling cu lacrimi. Demnitatea, iubirea, corectitudinea si-au facut loc in viata mea cumva inexplicabil. De doi ani de zile sunt lucruri pe care nu le mai fac si uneori… doar uneori, imi lipsesc. Si imi lipsesc cum ii lipsesc unei femei batrane deja, iubirile din tinerete. Mi se spune ca voi ajunge departe si asta nu ma face sa ma gandesc decat la teama de a da rateu, iar cand dai rateu in viata ai doar doua optiuni mai apoi – fie te complaci in situatie si o iei ca pe un destin, fie o distrugi cu totul si faci exact invers fata de ce se asteapta toata lumea. Depinde mereu in situatii limita care parte din tine invinge, asa inaintezi [sau nu] in viata asta. Cum ar fi sa nu mai vin de maine la serviciu, sa plec in alt oras, poate in alta tara, sa plec de langa toti cei care ma cunosc, sa nu-mi mai platesc datoriile, sa nu mai iau nici o pastila, sa am timp. Timpul asta care trece asa repede cand te simti bine si te agati de clipa aceea suspendata, apoi te trezesti de dimineata si drumul pana la munca ti se pare cumplit de lung, de enervant. Dar… de-asta ai masca la indemana – ca sa nu te rupi de plans de fata cu cei care n-au ce imparti cu tine si nici tu cu ei, sa nu sari de la geam in zapada pufoasa de decembrie. Imi pare rau de un lucru – ca nu stiu sa cant la nici un instrument. Poate ca asa mi-as fi exprimat mai bine emotiile, in schimb, scriu, cand, cum, unde pot. Macar atata lucru sa fac. Atat iese din mine cu vana, cu forta, strapunge varfurile degetelor si ucide tastatura.
De mult n-am mai simtit amalgamul de cuvinte adunate, revarsandu-se ca un rau, prinzand viata in mine si rasarind pe pagina cu patosul pe care il simt acum. Creierul mi-a luat foc, pielea imi tremura si se infioara, sentimentul arde si nu e unul pur si nesigur, ci vorace si aprig ca o furtuna intr-un golf de mare – nu ai unde sa fugi, nu ai unde sa te ascunzi, trebuie sa i te supui.
